Prin ochii cinici ai unui Clown

Autor: Heinrich Böll

       Titlu original: Ansichten eines Clowns

Există momente în viață când orice persoană simte că pereții argiloși ai lumii sale  se scorojesc strat cu strat, lăsând-o dezgolită de speranțe și secătuită de seva ce îi hrănește ființa plăpândă. Există zile în care singurul cuvânt din dicționar care are o rezonanță plăcută este “nimic”. Atunci, această entitate se pierde în lumea cugetării, a meditației și a flashback-ului; conștiința  se trezește, iar problematica existențială capătă proporțiile unui Goliat. În astfel de circumstanțe, individul devine centrul universului, lumea gravitând în jurul problemelor sale. Astfel, se pot produce epifanii, se pot scrie cele mai reușite și melodramatice scenarii de filme în care protagonistul își deplânge soarta și caută vinovații hăului din care simte că nu poate scăpa. Sunt ceasuri în care acesta se simte alienat, trădat și neînțeles, și, mai presus de toate, diferit, descoperindu-și singularitatea printre ceilalți indivizi. Același lucru i se întâmplă și unui suflet de artist, unui clovn, pe nume Hans Schnier, căruia viața pare că i se destramă; și care, uneori când se uită în oglindă, simte că privește un străin, “o stafie cu nasul lung.” Dar oare de ce Böll a ales tocmai un clovn ca să-și relateze opiniile? O posibilă interpretare e reliefarea contrastului dintre meseria de comic, un excentric menit să înveselească, să împartă zâmbete, și tribulațiile care îi încătușează energia de a oferi spectacol. Cine poate să-l înveselească pe clovnul-marionetă căruia sforile i s-au rupt și au căzut grămadă peste el însuși? Nici iubita sa, Marie, o catolică cu “frică metafizică” și bântuită de “principiile ordinii”, care îl părăsește pentru un catolic veritabil, nici părinții înstăriți care refuză să-l ajute financiar și îl tratează cu lașitate, nici prietenii săi ipocriți, nici fratele său dogmatist, nu pot fi stâlpi de susținere pentru răzvrătitul și nonconformistul Hans. Cu toate acestea, arlechinul nu e completamente deznădăjduit. Confesiunile sale denotă o sinceritate cristalină, iar opiniile sale acide privind societatea postbelică a Germaniei, catolicismul și degradarea morală a contemporanilor săi, atrage nu numai simpatia cititorilor, ba mai mult, acesta reușește să câștige “procesul” moral cu toți cei care i-au cauzat doar suferințe în viață. Și totuși, Hans nu poate fi numit un om moral, ci mai degrabă cinic. Ca orice artist, el are propriile slăbiciuni: este absorbit de efectul de ,,uitare de sine” al alcoolului și vinovat de “păcatul de a stârni mila” din cauza șchiopătatului care-l împiedică să-și susțină reprezentațiile artistice pentru un timp. Însuși clovnul Schnier își îndeamnă cititorii care, odată cu lecturarea primelor file ale cărții, își asumă inconștient și rolul de duhovnici, deoarece personajul alege sa se confeseze unor instanțe superioare celor livrești: “Nu te gândi la nimic...Gândește-te doar la clovnul care plânge în cadă și căruia papucii îi șiroiesc de cafea.” Așadar, Hans nu e o portavoce a moralității, dimpotrivă,  e un simplu om care face “colecție de anumite momente.” 

Carcasa transparenta a lui Hans e evidențiată de la început prin autoportretul sincer și direct pe care îl schițează:”Sunt un clovn sau, denumirea oficială a profesiunii mele, comic; nu sunt enoriașul niciunei biserici, am 27 de ani, iar unul dintre numerele mele se numește <<Plecare și sosire>>.” Pe deasupra, trusa sa de suferințe este destul de neobișnuită: ”Nu sufăr doar de melancolie, migrene, indolență și capacitatea mistică de a percepe prin telefon mirosurile, ci și de îngrozitoarea înclinație spre monogamie.” Vizionând doar filme pentru copii de șase ani și considerând baia caldă o terapie la fel de bună ca somnul, Hans reușește să transforme banalul în măreție, în tragedie și neobișnuință. Pe catolicii fanatici, pe simpatizanții nazismului și pe părinții care i-au trimis sora la război provocându-i moartea, îi privește cu ochi ironici și critici. 

Relația dintre naratorul-personaj și cititor este una deosebit de personală datorită farmecului simpaticului Hans Schnier care cucerește prin tristețea, dar și franchețea vorbelor sale. Povestea sa este povestea tuturor; tristețea și suferința sa se transmit celor care se identifică cu ego-ul protagonistului nu din pricina unor calități excepționale ale acestuia, ci din cauza dezvelirii celor mai ascunse gânduri și a recunoașterii greșelilor sale, prin încercarea de a arunca eticheta de clovn în scopul extragerii substanței ce îl face om. “Aflat voi fi de cei ce nu mă cautau, vedea-mă-vor cei ce nu întrebau de mine”- un citat inexact din memorie din  “Epistola către Romani” a Sfântului Apostol Pavel- este folosit strategic pentru a sublinia esența cărții: după parcurgerea romanului, cititorii îl vor afla volens-nolens pe Hans, îl vor cunoaște în profunzime, tocmai pentru că bufonul nostru nu ne prezintă un spectacol, ci ne înfățișează casa sufletului său. 

Pentru cititorii care au îndrăgit confesiunile personajului Ștefan Gheorghidiu, eroul lui Camil Petrescu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, și pe cele ale lui Victor Petrini din romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, romanul lui Heinrich Böll e un “must-read”, măcar de dragul analogiei.