Metafora valului

 Virginia Woolf

  ”The Waves”

Nu suntem plămădiți doar dintr-un singur eu, ci suntem o cascadă de euri. Sufletele noastre aspiră necontenit după împlinire, după descoperirea sinelui și tânjesc după libertatea de a fi ele însele. Într-o lume care cuprinde clipa prezentă, omul se pierde adesea în valurile cugetării, în vertijul căutării de răspunsuri, provocând la duel problematica existențială. Dar care dintre eurile noastre este cel adevărat? Aceasta a fost prima întrebare care a încolțit în mintea mea după parcurgerea romanului cu efect de hipnoză al Virginiei Woolf. Șase personaje, o singură poveste.  Șase petale, o singură floare. Solilocviile celor șase plăsmuiri woolfiene reprezentate de trei femei (Rhoda, Susan si Jinny) și trei bărbați (Bernard, Louis și Neville) sunt metafore ale trecerii timpului și ale unor tematici de ordin existențial: copilăria, prietenia, călătoria, viața la țară și la oraș, căsătoria, moartea și multiplele fațete ale personalității.  Deși diferite, cele șase entități diafane nu pot exista izolat pentru că ele nu cred în existențe separate, ci constituie un întreg. În prezența celorlalți, fiecare dintre personaje este multilateral. Tot astfel și omul este în genere dependent de triada id-ego-superego și de zidurile sufletului pe care trebuie să le păzească cu orice preț.Veriga care îi unește este Percival-personajul absent- dar, odată cu moartea sa, legătura dintre cei șase prieteni se rupe treptat. Lectura acestui roman se desfășoară asemenea unei ape curgătoare care se revarsă în abisul conștiinței, cuprinzând o viață de om, deși aparent este vorba de o singură zi în care soarele se unduiește în imaginația cititorului asemenea acelor ceasornicului. 

Fascinația cărții Virginiei Woolf, în care descrierea mării învolburate se transformă într-un tablou vivant și în care splendoarea și teroarea naturii dezlănțuite sunt principalele puncte de atracție, constă tocmai în împletirea celor mai frumoase metafore cu melancolia cristalină a perenialității vieții. Astfel, gândurile protagoniștilor se transformă în poezie, în frenezie descătușată. Vocea pregnantă și, totodată, cu accente lirice a romanului îi aparține lui Bernard care rezumă mesajul livresc într-un singur paragraf:"Să ne oprim o clipă în loc; să vedem ce am realizat. Lumina aceea să-și arunce văpaia asupra copacilor. O viață. Iat-o. A trecut. S-a stins." "Valurile" este mai mult decât un roman ce abordează teme precum existența și trecerea necruțătoare a timpului; este un text în care proza se întrepătrunde cu poezia pentru a da glas celor mai <<introvertite>> gânduri. Scris într-o tonalitate tragică, acesta reprezintă "un cântec de durere, gutural, venit din adâncurile ființei, un cântec avântat ca al ciocârliei, un cântec ca un dangăt de clopot."

Prin ochii cinici ai unui Clown

Autor: Heinrich Böll

       Titlu original: Ansichten eines Clowns

Există momente în viață când orice persoană simte că pereții argiloși ai lumii sale  se scorojesc strat cu strat, lăsând-o dezgolită de speranțe și secătuită de seva ce îi hrănește ființa plăpândă. Există zile în care singurul cuvânt din dicționar care are o rezonanță plăcută este “nimic”. Atunci, această entitate se pierde în lumea cugetării, a meditației și a flashback-ului; conștiința  se trezește, iar problematica existențială capătă proporțiile unui Goliat. În astfel de circumstanțe, individul devine centrul universului, lumea gravitând în jurul problemelor sale. Astfel, se pot produce epifanii, se pot scrie cele mai reușite și melodramatice scenarii de filme în care protagonistul își deplânge soarta și caută vinovații hăului din care simte că nu poate scăpa. Sunt ceasuri în care acesta se simte alienat, trădat și neînțeles, și, mai presus de toate, diferit, descoperindu-și singularitatea printre ceilalți indivizi. Același lucru i se întâmplă și unui suflet de artist, unui clovn, pe nume Hans Schnier, căruia viața pare că i se destramă; și care, uneori când se uită în oglindă, simte că privește un străin, “o stafie cu nasul lung.” Dar oare de ce Böll a ales tocmai un clovn ca să-și relateze opiniile? O posibilă interpretare e reliefarea contrastului dintre meseria de comic, un excentric menit să înveselească, să împartă zâmbete, și tribulațiile care îi încătușează energia de a oferi spectacol. Cine poate să-l înveselească pe clovnul-marionetă căruia sforile i s-au rupt și au căzut grămadă peste el însuși? Nici iubita sa, Marie, o catolică cu “frică metafizică” și bântuită de “principiile ordinii”, care îl părăsește pentru un catolic veritabil, nici părinții înstăriți care refuză să-l ajute financiar și îl tratează cu lașitate, nici prietenii săi ipocriți, nici fratele său dogmatist, nu pot fi stâlpi de susținere pentru răzvrătitul și nonconformistul Hans. Cu toate acestea, arlechinul nu e completamente deznădăjduit. Confesiunile sale denotă o sinceritate cristalină, iar opiniile sale acide privind societatea postbelică a Germaniei, catolicismul și degradarea morală a contemporanilor săi, atrage nu numai simpatia cititorilor, ba mai mult, acesta reușește să câștige “procesul” moral cu toți cei care i-au cauzat doar suferințe în viață. Și totuși, Hans nu poate fi numit un om moral, ci mai degrabă cinic. Ca orice artist, el are propriile slăbiciuni: este absorbit de efectul de ,,uitare de sine” al alcoolului și vinovat de “păcatul de a stârni mila” din cauza șchiopătatului care-l împiedică să-și susțină reprezentațiile artistice pentru un timp. Însuși clovnul Schnier își îndeamnă cititorii care, odată cu lecturarea primelor file ale cărții, își asumă inconștient și rolul de duhovnici, deoarece personajul alege sa se confeseze unor instanțe superioare celor livrești: “Nu te gândi la nimic...Gândește-te doar la clovnul care plânge în cadă și căruia papucii îi șiroiesc de cafea.” Așadar, Hans nu e o portavoce a moralității, dimpotrivă,  e un simplu om care face “colecție de anumite momente.” 

Carcasa transparenta a lui Hans e evidențiată de la început prin autoportretul sincer și direct pe care îl schițează:”Sunt un clovn sau, denumirea oficială a profesiunii mele, comic; nu sunt enoriașul niciunei biserici, am 27 de ani, iar unul dintre numerele mele se numește <<Plecare și sosire>>.” Pe deasupra, trusa sa de suferințe este destul de neobișnuită: ”Nu sufăr doar de melancolie, migrene, indolență și capacitatea mistică de a percepe prin telefon mirosurile, ci și de îngrozitoarea înclinație spre monogamie.” Vizionând doar filme pentru copii de șase ani și considerând baia caldă o terapie la fel de bună ca somnul, Hans reușește să transforme banalul în măreție, în tragedie și neobișnuință. Pe catolicii fanatici, pe simpatizanții nazismului și pe părinții care i-au trimis sora la război provocându-i moartea, îi privește cu ochi ironici și critici. 

Relația dintre naratorul-personaj și cititor este una deosebit de personală datorită farmecului simpaticului Hans Schnier care cucerește prin tristețea, dar și franchețea vorbelor sale. Povestea sa este povestea tuturor; tristețea și suferința sa se transmit celor care se identifică cu ego-ul protagonistului nu din pricina unor calități excepționale ale acestuia, ci din cauza dezvelirii celor mai ascunse gânduri și a recunoașterii greșelilor sale, prin încercarea de a arunca eticheta de clovn în scopul extragerii substanței ce îl face om. “Aflat voi fi de cei ce nu mă cautau, vedea-mă-vor cei ce nu întrebau de mine”- un citat inexact din memorie din  “Epistola către Romani” a Sfântului Apostol Pavel- este folosit strategic pentru a sublinia esența cărții: după parcurgerea romanului, cititorii îl vor afla volens-nolens pe Hans, îl vor cunoaște în profunzime, tocmai pentru că bufonul nostru nu ne prezintă un spectacol, ci ne înfățișează casa sufletului său. 

Pentru cititorii care au îndrăgit confesiunile personajului Ștefan Gheorghidiu, eroul lui Camil Petrescu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, și pe cele ale lui Victor Petrini din romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, romanul lui Heinrich Böll e un “must-read”, măcar de dragul analogiei.