Metafora valului

 Virginia Woolf

  ”The Waves”

Nu suntem plămădiți doar dintr-un singur eu, ci suntem o cascadă de euri. Sufletele noastre aspiră necontenit după împlinire, după descoperirea sinelui și tânjesc după libertatea de a fi ele însele. Într-o lume care cuprinde clipa prezentă, omul se pierde adesea în valurile cugetării, în vertijul căutării de răspunsuri, provocând la duel problematica existențială. Dar care dintre eurile noastre este cel adevărat? Aceasta a fost prima întrebare care a încolțit în mintea mea după parcurgerea romanului cu efect de hipnoză al Virginiei Woolf. Șase personaje, o singură poveste.  Șase petale, o singură floare. Solilocviile celor șase plăsmuiri woolfiene reprezentate de trei femei (Rhoda, Susan si Jinny) și trei bărbați (Bernard, Louis și Neville) sunt metafore ale trecerii timpului și ale unor tematici de ordin existențial: copilăria, prietenia, călătoria, viața la țară și la oraș, căsătoria, moartea și multiplele fațete ale personalității.  Deși diferite, cele șase entități diafane nu pot exista izolat pentru că ele nu cred în existențe separate, ci constituie un întreg. În prezența celorlalți, fiecare dintre personaje este multilateral. Tot astfel și omul este în genere dependent de triada id-ego-superego și de zidurile sufletului pe care trebuie să le păzească cu orice preț.Veriga care îi unește este Percival-personajul absent- dar, odată cu moartea sa, legătura dintre cei șase prieteni se rupe treptat. Lectura acestui roman se desfășoară asemenea unei ape curgătoare care se revarsă în abisul conștiinței, cuprinzând o viață de om, deși aparent este vorba de o singură zi în care soarele se unduiește în imaginația cititorului asemenea acelor ceasornicului. 

Fascinația cărții Virginiei Woolf, în care descrierea mării învolburate se transformă într-un tablou vivant și în care splendoarea și teroarea naturii dezlănțuite sunt principalele puncte de atracție, constă tocmai în împletirea celor mai frumoase metafore cu melancolia cristalină a perenialității vieții. Astfel, gândurile protagoniștilor se transformă în poezie, în frenezie descătușată. Vocea pregnantă și, totodată, cu accente lirice a romanului îi aparține lui Bernard care rezumă mesajul livresc într-un singur paragraf:"Să ne oprim o clipă în loc; să vedem ce am realizat. Lumina aceea să-și arunce văpaia asupra copacilor. O viață. Iat-o. A trecut. S-a stins." "Valurile" este mai mult decât un roman ce abordează teme precum existența și trecerea necruțătoare a timpului; este un text în care proza se întrepătrunde cu poezia pentru a da glas celor mai <<introvertite>> gânduri. Scris într-o tonalitate tragică, acesta reprezintă "un cântec de durere, gutural, venit din adâncurile ființei, un cântec avântat ca al ciocârliei, un cântec ca un dangăt de clopot."